View Single Post
Old 06-10-2010, 06:24 AM   #20
Orbete
Contender
ESB Senior Member
 
Join Date: Jun 2010
Posts: 679
vCash: 500
Default Re: eROU - Boxul Romānesc/Romanian Boxing - eROU

Un articol interesant cu Bute de pe site-ul Ziarul National:

LUCIAN BUTE: “Un meci de box e un lucru care ar trebui să placă unei femei”

“Caracterul şi omul īn sine dau nota de eleganţă.”
“Dacă eşti un simplu sac de box, nu rezişti 12 runde īn ring.”
“Boxul e o artă īn care nu contează muşchii ci inteligenţa.”

Ne-am īntīlnit īntr-o dimineaţă, la Café Louis. Tīnărul filiform care a apărut īn pas alert nu părea deloc fiorosul campion mondial la box care a cīştigat 26 de meciuri din 26, dintre care 21 prin KO. Lucian Bute s-a aşezat pe vcanapea şi, īn timp ce īi studiam degetele subţiri şi graţioase, de pianist, am purces la conversaţie.

“Prin clasa a V-a eram cam bătăuş“

- Īn copilărie, te-ai īntors vreodată acasă bătut?
- Da, sigur. Prin clasele a V-a, a VI-a, eram un pic cam bătăuş. Īmi plăcea să controlez ceea ce se īntīm*pla īn jurul meu. Unul dintre colegi a īncercat să preia el controlul şi l-am bătut puţin. După aceea a venit cu fratele lui mai mare care mi-a umflat ochiul şi mi-a lăsat un semn pe care īl mai am şi acum, aici, pe faţă.

- Asta te-a influenţat īn alegerea pe care ai făcut-o mai tīrziu?
- Nu, deloc. Boxul a apărut mult mai tīrziu īn viaţa mea. Mie nici nu-mi plăcea, nu eram pasionat de asta, nu mă uitam la televizor la box. Preferam fotbalul.

- Şi, totuşi, ce a produs această schimbare crucială īn viaţa ta?
- Aveam un coleg de şcoală care practica boxul şi care mi-a zis īntr-o zi să merg cu el la sală. Eram mic şi slab, aveam 14 ani, 46 kg, nici nu-ţi poţi imagina… Sala era īn comuna unde m-am născut, Pechea, de fapt, era o fostă sală de clasă. Doi saci de box, o oglindă mică, un ring, fără duş, fără alte utilităţi. Mi-a plăcut ce am văzut acolo, mi-a plăcut ce făceau băieţii şi aşa am īnceput să vin şi eu la antrenamente. La īnceput, īnsă, antrenorul nici nu m-a băgat īn seamă. Era şi un tip foarte mare, care, văzīndu-mă după o săptămīnă că mă tot duceam, m-a īntrebat “Măi, băiatule, tu vrei să faci box?”. Am zis da, am īnceput şi, din acel moment, nu am mai renunţat. Peste doar 3-4 luni, am participat la Campionatul Naţional de Juniori de la Bucureşti şi am obţinut medalia de argint, ceea ce, pentru mine, un băiat de 15 ani, a īnsemnat o performanţă extraordinară. După numai 4 luni de zile nici nu ştiam bine ce īnseamnă asta. Am fost foarte fericit cīnd am primit diploma şi medalia. Au fost şi primii bani pe care i-am cīştigat.

“Mama a īncercat să mă facă să renunţ”

- Părinţii au fost de acord să practici acest sport destul de dureros?
- Am avut dintotdeauna o legătură foarte strīnsă cu părinţii mei, oameni cu credinţă īn Dumnezeu. Fiind singurul lor băiat (mai am patru surori), sīnt răsfăţatul familiei. Mama n-a fost de acord să fac box. A īncercat pe toate căile să mă facă să renunţ. De cīte ori veneam lovit, īmi spunea: “Gata, mīine nu te mai duci!” Pīnă la urmă, a īnţeles şi m-a sprijinit. Dar e foarte stresată, săraca. După fiecare meci trebuie s-o asigur că sīnt bine.

- Povesteşte-ne o zi din viaţa ta, īn cantonament sau īn afara cantonamentului.
- Cantonamentul īnseamnă două luni de pregătire īnaintea unui meci, şase zile pe săptămīnă. Intru īn sală dimineaţa, la 6, īncep cu antrenamentul fizic plus forţă, merg acasă, mă odihnesc puţin, mănīnc ceva, iar la două mă īntorc la sală, să lucrez cu celălalt antrenor, Stephane Larouche – tehnică şi tactică, timp de alte două ore. Dacă simt nevoia să mă relaxez, ies cu prietenii să mănīnc ceva, sau la un film, ori citesc, ori mă uit la televizor. La ora 21.00 sīnt deja īn pat, pentru că dimineaţa o iau de la capăt.

- Nu ai foarte multe libertăţi īn timpul cantonamentului!
- E un program foarte strict şi mi-l respect pentru că ştiu ce īnseamnă, acolo, pe ring. Dacă nu eşti pregătit īntr-un fel extraordinar, se poate nărui totul īntr-o clipă şi nu vreau asta. Am ajuns aici, am făcut foarte multe sacrificii, nu regret absolut nimic, īmi place ceea ce fac şi mă rog la Dumnezeu să mă ţină sănătos īncă 4-5 ani, să pot rămīne acolo unde am ajuns.

- Mai faci excese cīnd nu te pregăteşti pentru meci?
- Da. Mănīnc, mai beau un şpriţ, mai pierd şi nopţile, mai stau pīnă la 3 dimineaţa īntr-un club. Mă ajută să mă deconectez, să mai văd şi altceva, īmi īncarc bateriile. După aceea mă īntorc la antrenament cu o poftă mai mare de muncă. Tocmai pentru că nu sīntem roboţi şi avem nevoie de aceste momente.

“Doamne, ce fac eu aici, singur?”

- Vorbeşti foarte bine franceza. A venit de la sine sau ai avut un meditator special?
- A fost destul de greu pentru mine, la īnceput, mai ales că, īn 2003, cīnd am plecat eu pentru prima dată la Montreal, aveam doar 23 de ani, era prima mea ieşire din ţară, nu cunoşteam pe nimeni acolo. Nu vorbeam franceza deloc, ştiam foarte puţină engleză. Īmi amintesc că am ajuns la Montreal şi era luna decembrie, -20 de grade, eram singur, cu două bagaje, nu cunoşteam pe nimeni, nu ştiam īncotro s-o iau, nu ştiam nici franceza… M-a aşteptat Cristi Gănescu, m-a dus īn apartamentul pe care mi-l īnchiriaseră cei de la Intersport, aproape de sală.
M-am văzut acolo şi mă tot īntrebam “Doamne, ce fac eu aici, singur?”. Uşor-uşor, īnsă, am īnceput să mă acomodez, mergeam la antrenament zilnic. Nu aveam maşină şi mergeam pe jos pīnă la sală, prin zăpadă. Ştiam, īnsă, pentru ce m-am dus acolo, ştiam ce-mi doresc şi *mi-am zis că trebuie să merg mai departe. După primul meu meci, a venit un jurnalist din Canada să facă un interviu cu mine, īn franceză. Mă uitam la el şi īi făceam semne antrenorului: “Spune tu!”. Atunci m-am decis să mă īnscriu la un curs intensiv de limba franceză, vreme de 6 luni, la Universitatea din Montreal. Mergeam de două ori pe zi la antrenamente, iar seara – la curs, patru ore de franceză zilnic. Era foarte obositor, īnsă ştiam că acolo e viitorul meu şi trebuie să le vorbesc limba. M-am obişnuit, īnsă, uşor, la sală auzeam numai franceza şi īncet-īncet, am īnceput să vorbesc fluent. Acum nu mai am probleme cu franceza, aşa că am īnceput să iau lecţii de engleză, cu atīt mai mult cu cīt meciurile mele sīnt transmise pe HBO. Īnainte de toate, īnsă, o fac pentru mine şi nu neapărat pentru televiziunea americană.

De ce U2?

- Cīt la sută din statutul tău de astăzi se datorează puterii televiziunii americane, respectiv a HBO-ului, de a face show?
- Eu mi-am construit cariera şi ceea ce sīnt astăzi, la Montreal. Ultimele mele trei meciuri au fost difuzate de televiziunea americană şi asta m-a ajutat să pătrund pe piaţa americană. Acum, toată lumea ştie că e un romān din Canada acolo. Toate privirile sīnt aţintite asupra mea şi asupra centurii mele. Sīnt foarte bucuros că am pătruns pe piaţa americană, pentru că acolo se īntīmplă totul: celebritate, bani şi aşa mai departe. Dacă am ajuns la nivelul ăsta, vreau să merg şi mai departe, să boxez īn ringurile din Las Vegas, să fac meciuri mari.

- Īnainte de fiecare meci al tău, se cīntă piesa formaţiei U2, “Where The Streets Have No Name”. De ce?
- Este melodia care mă inspiră. E o istorie mai lungă. Cīnd am ajuns īn Canada, nici nu şti*am de U2. Īntr-o zi, antrenorul meu, Stéphane Larouche m-a luat la concertul acestei trupe. A fost impresionant să văd 20.000 de oameni cīntīnd cu ei şi scandīndu-le numele.

- Te-ai gīndit că va veni şi ziua cīnd 20.000 de oameni vor scanda numele tău?
- Nici vorbă, eram la īnceput. Dar acum mă bucur că am ajuns la un asemenea nivel. Emoţia mea e mare cīnd trec prin mulţimea de oameni, īndreptīndu-mă spre ring. Cīnd īncepe meciul, īmi trece.

“Īmi place ăla micu’… Tom Cruise”

- Vorbind de preferinţe, ce cărţi citeşti, ce actori de film īţi plac?
- Citesc cărţile lui Paolo Coelho. Īmi plac George Clooney şi ăla micu’… care a jucat īn “Misiune imposibilă”… Tom Cruise.

- Hai să vorbim şi despre stilul Lucian Bute. Te văd foarte des īn costum. E un exerciţiu de pedanterie sau aşa eşti tu?
- Aşa sīnt eu. De cīnd am īnceput acest sport, de cīnd am īnceput să particip la competiţii internaţionale, să ies din ţară, mi-a plăcut tot timpul să fiu elegant. Şi īn ziua de azi am rămas la fel.

- Crezi că eleganţa presupune doar costum?
- Nu neapărat. Nu. Caracterul şi omul īn sine dau nota de eleganţă. Nu haina īl face pe om, ci felul īn care te comporţi, īn care vorbeşti. O haină poţi să o ai, īnsă felul īn care alegi să te reprezinţi este mult mai important.

- Ai un stilist care să te sfătuiască?
- Nu, īmi aleg singur lucrurile care cred că mi se potrivesc. Mă uit īn reviste, la televizor şi fur foarte mult. Ceea ce-mi place, īmi cumpăr. Īmi place mult să merg la shopping, mă relaxează. Cand sunt obosit, nervos, supărat, mă duc şi-mi cumpăr un pantalon, un tricou, ceva… Ajung acasă, īn faţa oglinzii, şi probez, şi mă bucur. Mai mult ca femeile! Stau ore īn şir la shopping, dar nu-mi place shopping-ul cu femeile (rīde). Am cīteva magazine īn care merg de fiecare dată, iar după ce ajung acasă, īncep să asortez hainele īn faţa oglinzii. Fac parada modei singur. Dacă m-ar vedea cineva, cu siguranţă ar zice că am luat-o razna de la atīţia pumni.

- Ai anumite branduri care nu lipsesc niciodată din lista ta de cumpărături?
- Da, sīnt fan Dolce&Gabbana, multe dintre hainele mele poartă semnătura lor. Īnsă asta nu īnseamnă că toate hainele mele trebuie să fie de firmă. Pot să-mi iau o cămaşă no name, dar care să mi se potrivească.

- Cum stai la categoria ceasuri?
- Īmi plac foarte mult, dar nu mai mult decīt hainele, recunosc. Prefer mărcile Hublot, Rolex, Chopard, Franck Muller…am cel puţin 10 ceasuri.

Va urma...
Orbete is offline  Top
Reply With Quote